Roxana Modreanu ● Între grotesc și erotic
Grotesc. Erotic. Eroticul ca dimensiune a grotescului.
Sau grotescul ca dimensiunie a eroticului. Într-un astfel de mod am putea vorbi despre lucrările lui Virgilius Moldovan. Sculpturile sale sunt mai mult decât simpla redare realistă a unui anumit tip de corp uman ca un etalon urâtului.
Este grotescul care fascinează prin supradimensionarea figurii până la monumentalitate în unele cazuri. Prin pigmentarea materialului, în cazul sculpurilor din silicon și prin jocul cu suprafața, care lasă să se vadă acumulările de material, suprapunerile, mâna sculptorului, într-o modalitate în care evocarea lui Rodin nu este deloc dificilă.
Deși intenția de a șoca a artistului este mai mult decât evidentă, nu este spaima cea care predomină în rândul publicului, aceasta fiind imediat urmată de fascinația pentru o categorie care contravine flagrant normelor frumosului cu care suntem obișnuiți, chiar și în formularea unor idealuri ale frumuseții în creația artistică. Nu de puține ori, ne trezim în fața unor lucrări care tatonează zona nudului eroic, împrumutat din statuara antică grecească. Sau în proximitatea unor portrete care par a aduce aminte de verismul practicat în timpul Republicii romane, stadiu depășit prin monumentalizarea figurii și accentuarea expresiilor până la limita grotescului mult invocat până acum. Și, de ce să nu menționăm, inversări de roluri în ipostaze care pot fi citite ca scene mitologice.
Recontextualizarea, citarea și într-o anumită măsură aproprierea fac parte din instrumentarul specific postmodernismului, intrând într-un dialog cu moștenirea culturală specific occidentală, căutând noi variante de investire a sensului. Totuși, dacă privim puțin mai atenți la originea artistului, vom putea identifica cu ușurință influența școlii românești, sau dacă vreți, a școlii din blocul est-european, în care studiul după modelul viu și studiul după mulaje care reproduc sculpturi fundamentale pentru cultura occidentală rămân unele dintre lecțiile de bază, începând cu care artiștii încearcă să-și găsească propriul drum.
În cazul lui Virgilius Moldovan, acest drum s-a concretizat în aducerea laolaltă a tuturor celor menționate și trasferarea în problematica contemporaneității prin problematizarea erotismului și a grotescului. Ca în romanul „Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner, erotismul aici nu fascinează prin dimensiunea suavă, sau prin gingășia atingerii promise. Mai degrabă vorbim despre ceea ce este interzis, despre fetișizarea urâtului, despre carnalitatea excesivă la care privitorul (asemenea cititorului în cazul romanului mai sus invocat) este făcut părtaș. Erotismul ca valență a purei sexualități, în unele lucrări aceasta fiind aproape manifest, de o manieră neașteptată, surprinde privitorul, ca în lucrarea Lazy Toilette.
Asemenea cititorului în romanul mai sus menționat, privitorul nu este în sine un element prin care erotismul și grotescul se dezvoltă în același timp, dar empatizează cu ceea ce vede, fiind expus aproape brutal scenelor menționate. În roman lipsește imaginea propriu zisă. În sculptură, lipsește povestea propriu-zisă. Totuși, în ambele cazuri vorbim despre elemente suficient de bine structurate încât să sugere suficient de mult din ceea ce îi lipsește, încât publicul să nu mai simtă nevoie de încă ceva pe lângă ceea ce îi este deja oferit.
Acest tip de reprezentare manifestă, atât de prezentă în câteva rânduri, este cea care face și mai bine simțită o altă tensiune prezentă în lucrările artistului, și anume tensiunea dintre modernism și postmodernism. Dacă reinterpretarea despre care vorbeam mai sus aparține fără discuție postmodernismului, căutarea acestor modalități de a șoca, de la supradimensionare, la sexualitatea explicită, cât și atenția deosebită cu care este lucrată suprafață, care nu trimite înspre altceva decât spre o senzualitate provocată, în acest caz, prin tehnică, sunt comune și avangardelor. Cele care au căutat cu atâta încăpățânare noi moduri de expresie, scandalizând, provocând, dar aplecându-se, în același tip, spre exploatarea până la ultimele limite a capacităților materialelor. Aici se naște și tensiunea dintre modernism și postmodernism, care are rolul ei în facinația pe care lucrările le execută asupra privitorului. Brian O’Doherty diferenția, în celebrul volum „Inside the White Cube”, modernismul de postmodernism prin efectul pe care cele două îl au asupra publicului, uzând de spațiul avut la dispoziție. Dacă în cazul modernismului este vorba de a crea un disconfort în relația cu privitorul, prin zgomot excesiv, eliminarea unor constante ale spațiului sau, pur și simplu, printr-un procedeu care să producă disocieri ale simțurilor, în cazul postmodernismului este voba, mai degrabă despre medierea acestei ostilități prin ironie și farsă. Raportând aceste idei la creația sculptorului în discuție, lucrările sale creează disconfort prin supradimensionarea corpului uman, prin forțarea publicului să atribuie unor coloși atribute antropomorfe. În același timp, intervine și o anumită doză de mediere, tocmai prin grotescul augumentat cu care acestea sunt investite.
Poate cele mai spectaculoase lucrări, în care interesul acordat execuției tehnice este determinant, sunt cele executate în silicon, materialul care pare a fi și cel preferat de artist. Fără a recurge la o reprezentare de tip hiper-realist, în sensul în care Ron Mueck abordează acest material, Virgilius Moldovan mizează pe un anumit soi de naturalism, pigmentarea materialului însoțind, de fiecare dată, construirea corpului. De unde și toată această impresie de corp abrutizat, lovit, degradat, dar expus, având o puternică încărcătură sexuală.
Chiar și reprezentări care par a problematiza kitsch-ul, au această valență a grotescului, un bun exemplu fiind lucrarea care înfățișează un soi de Barbie în variantă horror, unde tranziția spre grotesc se face prin augumentarea imperfecțiunilor, înroșirea pielii, afișarea nevoalată a organelor genitale și modul de redare a dinților, ochilor și părului (la rândul lui modelat din silicon). Ar mai fi ceva de adăugat aici, profitând de aducerea în discuție a acestei lucrări și rememorând inversarea de roluri (masculin-feminin) dintr-o sculptură evocată mai sus: deși sexualitatea este atât de evident redată, există un soi de eludare a diferențelor de gen. Bărbat sau femeie, ambii sunt expuși aceleiași degradări a epidermei, aceleiași îmbărâniri și învinețiri, aceluiași mod de a lăsa pielea să atârne. Degradarea corpului feminin nu este deloc mai urâtă decât degradarea corpului masculin, cum este regula care domină mentalul colectiv. Ambele sunt la fel de mult atinse în acest spirit decadent. Sunt doar multiple ipostaze ale perisabilității omului și a afundării sale într-o prea mare carnalitate, pe care n-o poate duce în spate până la capăt. Un portret al viciului etern – viciul nenumit, aproape un Viciu cu „V” din cărui nenumărate ipostaze una se ascunde în fiecare dintre noi – pe epiderma omului etern. Poate chiar această ștergere a barierelor dintre sexe este cea care oferă o parte din fascinație. Iată un mod cât se poate de subtil de a îndepărta reprezentările pline de sexualitate de zona pornografiei.
Dar mai este un pas care ajută în această zonă. Importantă este și atenția obsesivă acordată aducerii sculpturilor în zona grotescului. Această dimensiune concură la îndepărtarea reprezentărilor încărcate de sexualitate de zona pornografiei. Atât dialogul continuu cu modul tipic de reprezentare a corpului în sculptură, care obligă privitorul să citească imaginea ca aparținând, prin convenție, câmpului artistic, cât și această hiper-inflamare a dimesiunilor și a unei zone diametral opuse frumosului, fac corp comun în a înclina balanța încărcăturii sexuale a lucrărilor către erotism, plasându-l într-o zonă decadentă. Dacă în cazul lucrărilor din silicon discuția poate fi atât de complexă, lucrările din bronz, material consacrat ca fiind eminamente mediul al sculpturii, rămân într-o zonă mai degrabă convențională, părând studii sau lucrări pregătitoare pentru celelalte, dar având, la rândul lor, elemente care fascinează, din aceeași gamă de recontextualizare a portretului prin adăugarea dimensiunii grotescului. Doar că de această dată lipsește culoarea, cea care îi dă artistului posibilitatea unui joc mult mai bogat în cazul lucrărilor din silicon.